Oamenii
maimuta a lui Ilya Ivanov. Nascut in 1870, Ilya Ivanov era un
eminent biolog rus specializat in inseminarea artificiala si hibridizare animala.
A fost unul dintre primii oameni de stiinta care a obtinut, in mod artificial, un hibrid intre
zebra si magar, si intre alte manipulari, a ajuns sa
incruciseze o vaca si o antilopa. In 1910, la congresul mondial de zoologie de
la Graz, Ivanov a evocat posibilitatea de trecere la o etapa superioara:
crearea unui hibrid om-maimuta. Si-a inceput proiectul in 1926, atunci cand
Institutul Pasteur i-a permis sa isi efectueze experimentele in Guineea
franceza. Sustinut de guvernul sovietic, care dorea promovarea Darvinismului in
detrimentul religiei, Ivanov insemineaza 3 femele cimpanzeu cu sperma umana. Spre
marea sa deceptive, toate tentativele sale fura infructuoase. Decise atunci sa
efectueze operatia inversa, fecundand femei cu spema de cimpanzeu, dar
autoritatile colonialiste se opusera acestui lucru. Intorcandu-se in Uniunea
Sovietica, Ivanov nu isi abandoneaza ambitiile. In 1929, cu ajutorul Asociatiei
Biologistilor Materialisti, el a putut sa-si reia proiectele de hibridizare si a inceput sa caute femei gata sa se lase inseminate. Oricat de demn de mirare ar
putea sa para, Ivanov a primit mai multe scrisori, in care cateva voluntare ar fi
acceptat, dar experienta nu a putut niciodata dusa la bun sfarsit. Singura
maimuta mascul care era la dispozitia lui Ivanov a murit din cauza unei hemoragii cerebrale inainte de debutul experimentelor. In 1930, urmare a agitatiei politice care
afecta institutele ruse de stiinta, Ilya Ivanov a fost arestat si apoi exilat
la Alma Ata, unde a lucrat pentru institutul kazah de zoologie. El a murit doi ani
mai tarziu, fara sa-si realizeze niciodata ideea fixa.
Implanturile
cerebrale ale doctorului Delgado. Jose Delgado este un
neuro-psiholog a carui cea mai mare parte a carierei fost consacrata unui singur scop: controlul
creierului. Diploma la Universitatea din Madrid si infirmier militar in timpul
razboiului din Spania, el se alatura departamentului de psihlogie de la Yale in
1950 unde devine unul din pionierii stimularii electrice cerebrale (brain
electro stimutation, BES). BES consta in implantarea de electroni in interiorul
craniului pentru a stimula diferitele regiuni ale creierului. Aceasta operatie
este capabila sa provoace efecte impresionante ca: miscari involuntare, emotii
violente sau chiar halucinatii. Marea inovatie a lui Delgado a fost un sistem
de control la distanta , pe care l-a botezat “Stimoceiver”. Cu acest dispozitiv
el putea literelmente telecomanda reactiile subiectilor sai, a caror miscari nu
mai erau constranse de cablurile care le ieseau din cap. Gratie Stimoceiver-ului,
Delgado a fost capabil sa manipuleze o maimuta ca pe o marioneta: apasand pe un
buton ajungea sa o faca sa-si miste capul, ochii ,corpul cat si sa o faca sa
maraie sau putea chiar sa-i controleze somnul. Pe subiectii sai umani, doctorul
declansa emotii intense mergand de la euforie la manie si trecand prin iubire,
ca in cazul unei paciente care ii declara dragostea ei in timpul unei
experiente. Un alt subiect se declara incapabil sa-si mentina palma deschisa
atunci cand stimularea avea loc. Dar experienta care l-a facut celebru pe
Delgado s-a derulat in Spnia in anul
1963, intr-o arena din Cordoba. Pentru a demonstra eficacitatea metodelor sale,
el tinu piept unui taur de lupta pe care il “implantase” in prealabil. Bestia
se napustea si atunci cand ajungea la cativa pasi de Delgado, acesta apasa pe
butonul transmitatorului sau, taind elanul animalului. Stimularea electrica a
creierului a fost obiectul unei vii controverse in timpul anilor 70-80, anumite
persoane acuzandu-l ca fijnd un mijloc de control totalitar. Subventiile au
inceput deci sa se subtieze, in consecinta si dr Delgado s-a concentrat pe munci mai
putin sulfuroase. Insa mostenirea sa a ramas vie, asa cum o demonstreaza un
porumbel telecomandat pus la punct de cercetatorii chinezi in 2007
Duncan MacDougall si greutatea
sufletului. La debutul secolului
20, un medic american pe nume Duncan MacDougall a vrut sa demonstreze
stiintific existenta sufletului. El a plecat de la principiul ca daca sufletul
chiar exista, trebuia sa aiba o baza meteriala si in consecinta o greutate.
Pentru a se asigura de acest lucru, MacDougall nu vedea decat o singura
solutie: sa cantareasca un om pe punctul de a muri, inainte si dupa trecere.
Isi incepu macabrul experiment in 1900, dupa ce un centru pentru tuberculosi
l-a autorizat sa-si desfasoare experientele pe pacientii muribunzi. Patul
primului subiect a fost plasat pe un mare cantar si atunci cand muribundul isi
dadu ultima suflare, MacDougall nota o pierdere de 21 grame. Cum nu gasea
explicatii biologice ale acestei diferente, doctorul deduse ca aceste 21 de
grame corespund in mod necesar greutatii sufletului. MacDougall reitera
experienta de inca 5 ori si obtinu rezultate similare, intarindu-si ideea ca isi
demonstrase teoria. Prin urmare el a reprodus aceasta operatie asupra a 15 caini, dar
fara sa observe pierderea; dupa el, acest lucru ar demonstra ca doar omul este
dotat cu un suflet. Atunci cand cercetarile doctorului fura publicate in 1907,
media a incercat cu frenezie sa sustina ideea, dar comunitatea stiintifica a
pus sub lupa cercetarile doctorului. Rezultatele lui MacDougall nu erau foarte
precise, variind de la un subiect la altul, si esantionul sau de pacienti era
prea mic pentru a fi intr-adevar semnificativ. Fara a mai spune ca expedia un
pic cam rapid alte cauze posibile ale variatiilor greutatii. Doctorul cadea
adesea in capacana “confirmarii”, care consta in a privilegia informatiile care
mergeau in sensul ipotezei sale, eliminand elementele contradictorii: intr- unul
din cazuri pierderea de greutate s-a produs cu 1 minut dupa moarte, dar
MacDougall a concluzionat ca asta s-ar datora personalitatii flegmatice a
subiectului sau, a carui suflet nu era presat sa plece. Mitul greutatii
sufletului s-a propagat totusi de-a lungul secolului, pana la a fi recuperat de
cultura populara, cum ar fi in cazul filmului “21 grame” de Alexandro Inarritu.
Cat despre MacDougall, acesta muri in 1920, fara ca nimeni sa vina sa-l
cantareasca.
Elefanti sub efectul acidului. In 1962, doi
cercetatori de la Universitatea din Oklahoma, Louis West si Cherster Pierce,
decisera sa raspunda unei intrebari fundamentale: ce s-ar intampla daca am da
LSD unui elefant? Cu complicitatea lui Warren Thomas, directorul gradinii
zoologice din Oklahoma, ei au injectat 297 miligrame de LSD unui elefant matur
de 14 ani numit Tusko. Aceasta doza poate parea derizorie pentru un animal atat
de voluminous dar ea corespunde de 3000 ori dozei necesare pentru declansarea
la oameni a violente efecte psihotrope. Cercetatorii vroiau sa stie daca daca
puteau provoca in mod artificial un “musth”, o stare de furie indusa la elefant
de secretia unei glande, si cum acestia se indoiau ca oportunitatea s-ar
prezenta si a doua oara, tinura sa se asigure ca doza era suficienta. Si din
nefericire ea a fost mai mult decat suficienta. Indata drogul injectat, Tusko a
inceput sa sa loveasca violent alergand de-a lungul parcului, inainte sa se
prabuseasca la sol, cu ochii injectati. Ingroziti, cercetatorii au incercat sa
il reanimeze administrandu-i antipsihotice, dar o ora si jumatate mai tarziu
Tusko era mort. In articolul pe care l-au publicat cateva luni mai tarziu, West,
Pierce si Thomas au concluzionat descurajati ca “elefantii par foarte sensibile
la efectele LSD-ului”. In timpul anilor care urmara, o controversa izbucni in
legatura cu ce anume il omorase pe Tusko. Era vorba de insusi LSD? Sau de
drogurile utilizate pentru a-l reanima? Sau poate de modul de administrare? Un profesor
de psihofarmacie numit Ronald Siegel decise sa transeze acest subiect in 1982,
cand , la randul sau, a administrat LSD la doi elefanti. Dar pentru a nu
reproduce eroarea predecesorilor sai, se multumi sa verse drogul in apa
animalelor. De aceasta data, nu numai ca elefantii nu au sucombat in urma unei
crize, dar in plus ei au parut sa fie destul de destinsi, balansandu-se leger
si lasand sa le scape vocalize stranii inainte de a reveni la normal, 24 ore
mai tarziu. Experienta lui Siegel a demonstrate ca in alte circumstante, Tusko
ar fi putut trai cea mai extravaganta calatorie elefanteasca de la cea a lui
Dumbo.
Cei trei Christosi din Ypsilanti. Pe 1 iulie 1959, trei
oameni au fost reuniti in clinica psihiatrica Ypsilanti, in Michigan. Se numeau
Clyde Benson, Joseph Cassel si Leog Gabor, si fiecare dintre ei era convins ca
este Iisus Christos. Timp de doi ani ei au fost in centrul uneia dintre cele
mai stranii experiente a istoriei psihologiei. La originea acestei intalniri se
afla curiozitatea lui Milton Rokeach, un psiholog pasionat de problema
identitatii. Rokeack vroia sa exploreze relatiile care exista intre
convingerile noastre cele mai profunde si perceptia pe care o avem despre
identitatea noastra. In ce masura identitatea noastra poate fi pusa in
discutie? Si care ii sunt limitele? Pentru a incerca sa raspunda acestor
intrebari, Rokeach avu ideea sa stranga trei pacienti psihotici convinsi ca
sunt aceeasi persoana si de a le studia reactiile. Daca credinta lor eronata putea
fi zdruncinata de aceasta confruntare, atunci poate ca s-ar fi ameliorat si
conditia lor. Ceea ce putem spune este ca, primele lor intrevederi nu au mers chiar in
acest sens: fiecare din pacienti avea o buna explicatie pentru impostura
celorlalti. Pentru Benson, ceilalti nu erau intr-adevar vii si era o masinarie
in interiorul lor care vorbea in locul lor. Pentru Cassel, ceilalti doi nu
puteau fi Iisus petru simplul motiv ca erau pacienti ai unui spital psihiatric.
Gabor, in fine, gandea ca cei doi camarazi se prefaceau a fi Christos doar
pentru prestigiul lor. Psihologul ii incuraja sa dezbata regulat, dar cei trei
se agatau de convingerile lor si intr-un stil mai putin crestin sfarsira chiar
prin a se incaiera. Intr-o zi Rokeach le arata un articol consacrat experientei
intr-un ziar local, cerandu-le sa-i spuna ce gandesc despre asta. Nici unul din
cei trei nu recunoscura pacientii de care era vorba (numele lor nu erau precise
in articol) si pentru Benson era chiar clar ca locul acestor bolnavi era
intr-un azil. In aprilie 1960 Gabor anunta ca asteapta o scrisoare de la sotia
lui. Cum nu fusese niciodata insurat, Rokeach vazu acolo o oportunitate de a
merge un pic mai departe in experimentul sau si incepu sa se prefaca ca este
sotia imaginara a pacientului sau, trimitandu-i scrisori. Gabor se supunea
micilor rugaminti si sfaturi ale sotiei imaginare, mai putin cand ea ii sugera
sa puna in discutie identitatea lui divina. Dupa aceea Cassel incepu si el sa
primeasca false scrisori de la directorul spitalului, cerandu-i sa-si schimbe
comportamentul pentru a-si accelera vindecarea, dar fara success. Doi ani dupa
intalnirea lor, cei trei Christosi de la Ypsilanti nu isi modificasera aproape
deloc convingerile. Milton Rokeach decise atunci sa opreasca experimentul,
concluzionand ca acesti oameni preferasera sa gaseasca mijloace sa traiasca in
pace mai degraba decat sa regleze problema identitatii lor. El isi impartasi
remuscarile 20 de ani mai tarziu declarand ca nu avea “nici un drept, chiar in
numele stiintei, de a se juca de-a Dumnezeu cu pacientii sai”. O formula cel
putin adecvata..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu